Articole:

             Povestea bunicului caruia nu-i placeau prajiturile.

      Era odata un bunic in varsta care asista la petrecerea de nunta a celei mai mici nepoate a lui. Era fericit, senin, calm, in fata acelui spectacol minunat al intregii familii reunite. Bucuria lor, fericirea tuturor raspandea o emotie suava.
Cat de frumoasa era nepotica lui in rochia aceea alba minunata! Radea din tot sufletul in timp ce taia impreuna cu sotul ei, monumentalul tort de caramel si ciocolata.

Cand tanara lua si farfuria bunicului, ii spuse:

- Hai, bunicutule, gusta din tortul acesta atat de bun!
- Nu, da-l mai departe, ii spuse mama ei, mereu atenta, stii doar ca bunicului nu-i plac dulciurile.A urmat apoi un moment de liniste si, dintr-o data se auzi vocea vesela a bunicului:

- Ba da! Imi plac prajiturile. Vreau sa primesc felia aceea mare si frumoasa.

Fiica lui il privea surprinsa:
- Cum adica, iti plac prajiturile? Dar eu stiu ca nu ti-au placut niciodata! Eu, fiica ta, am cincizeci de ani si nu te-am vazut niciodata in viata mea mancand prajituri…

- Da, niciodata in viata ta… dar nu in viata mea! Adevarul e ca imi plac prajiturile! Intotdeauna mi-au placut…Doar ca noi eram atat de saraci atunci cand tu si fratele tau erati mici, mai tii minte…Mama voastra nu putea sa cumpere prajituri, decat foarte rar, doar duminicile cand era o sarbatoare mare…Lua cate una pentru fiecare dintre noi, dar eu, cand iti vedeam ochisorii, cand veneai sa te asezi pe genunchii mei si devorai cu atata placere prajitura, atunci placerea mea era sa-ti pastrez tie si prajitura mea si ma bucuram apoi sa te vad manacand inca una. Si spuneam mereu, pentru ca tu sa fii si mai fericita: “Haide, mananca fetita mea, mie nu-mi plac prajiturile…!”

Povestind toate acestea, batranul suradea cu blandete, clatinand usor din cap. Mai adauga apoi razand cu pofta:
Astazi e sarbatoare, fiica mea, haide, da-mi o felie de tort…vezi ca o sa o scapi pe jos, daca mai tremuri asa…! Ti-e frig sau ai emotii pentru ca se casatoreste fiica ta?Uneori, se intampla ca darurile oferite de viata sa fie recunoscute abia dupa ani si ani de zile.

Extras din cartea lui Jacques Salome – „Povesti pentru a iubi, povesti pentru a ne iubi”

         Zidul gol

      Povestea urmatoare este despre doi barbati grav bolnavi, imobilizati la pat, impartind aceeasi camera de spital. Unuia dintre ei i se permitea sa stea asezat in fiecare zi cate o ora pentru a facilita drenarea fluidului din plamani. Patul sau era pozitionat in dreptul singurei ferestre din camera. Celalalt barbat era imobilizat in pozitie culcata si ii era inaccesibila ipotetica priveliste pe care o ofera unica fereastra.

Cei doi nu aveau altceva de facut decat sa stea de vorba. Si vorbeau la nesfarsit: despre sotiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar si despre locurile in care isi petreceau vacantele. In fiecare dupa-amiaza, cel caruia i se permitea sa stea asezat, ii descria celuilalt ce vedea afara.

Omul ce nu putea privi pe fereastra ajunsese sa traiasca pentru ora aceea din zi cand i se descria in amanuntime ce se intampla in afara spitalului. Perspectiva sa se largea si capata substanta datorita acestei descrieri. Fereastra pare-se ca dadea spre un parc cu un minunat lac. O multime de rate salbatice isi gasisera camin in acel lac iar copiii se jucau lansand la apa barci in miniatura. Indragostitii se plimbau imbratisati admirand florile in toate culorile curcubeului ce cresteau din belsug in parc. Copaci seculari margineau aleile iar pe cer se profilau cladirile orasului ce se vedeau in departare.

Omul de la fereastra povestea cu voce domoala si cu detalii minutios alese tot ce parcul ii dezvaluia. Celalalt se lasa purtat de povestire inchizand ochii si imaginandu-si toate scenele. Intr-o dupa amiaza calduta omul de la fereastra povesti despre parada care tocmai trecea prin parc. Desi bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reusea sa-si imagineze colvnii, carele alegorice, caii impodobiti si masinile decorate de sarbatoare.

Zilele treceau iar omul ce nu putea privi pe fereastra incepu sa fie invidios pe sansa celuilalt. Aprecia eforul celui de la fereastra de a-i descrie in detaliu ce se intampla afara dar si-ar fi dorit sa fie el cel care putea admira privelistea. Incepu sa-si antipatizeze colegul de camera si, in cele din urma, ajunse sa-si doreasca cu disperare sa fie el asezat in locul aceluia.

Intr-o dimineata, infirmiera ce ii avea in grija constata ca bolnavul de la fereastra murise linistit in somn. Cu tristete, chema asistentii sa ia trupul neinsufletit.

Curand dupa aceasta, bolnavul ce tanjise dupa patul de langa geam intreba daca nu poate fi mutat in locul pe care si-l dorise atat. Infirmiera il transfera imediat si se asigura ca sta confortabil apoi il lasa singur. Incet si cu mare greutate bolnavul nostru reusi sa se propteasca intr-un cot si sa incerce sa arunce o prima privire afara. In sfarsit se putea bucura nemijlocit de privelistea de afara! Se cazni sa se intoarca si privi pe fereastra.

In locul parcului nu era decat un zid gol! Suna infirmiera si o intreba: „Cum se face ca omul acela, colegul meu de camera, vedea un parc cu un lac si imi descria totul atat de fidel? Cum putea sa-mi spuna despre frumusete si dragoste cand, de fapt, el nu putea vedea decat un zid vechi din caramida?”.

Sora ii raspunse surprinsa: „Vai! Nu stiai ca bietul tau coleg de camera era orb? Nu putea vedea nici macar zidul daramite altceva”. Apoi adauga, trista: „Poate ca voia sa te incurajeze”.
“pianul de pe plaja”-Jim Dornan

 

       Bărbaţii şi depresia

      Depresia este o maladie cât se poate de serioasă, care nu trebuie privită cu indiferenţă. De la sine nu trece! Şi, dincolo de ceea ce ar spune miturile contemporane, ea afectează şi bărbaţii, nu numai femeile (deşi afectează mai mult femeile decât bărbaţii). În SUA, de exemplu (şi oferim acest exemplu întrucât nu dispunem de o statistică românească), în fiecare an sunt diagnosticaţi aproximativ 6 milioane de bărbaţi depresivi.
Despre depresie se vorbea ca fiind „o boală a secolului” trecut, însă ea, din păcate, rămâne şi o boală a acestui secol. Şi nu-i afectează, preponderent, pe săraci, cum nu-i „alege” în mod special pe bogaţi; n-are… preferinţe faţă de vârste, ocupaţii etc. Totuşi, la fel de adevărat este că anumite circumstanţe favorizează instalarea depresiei; s-ar părea că printre cele mai importante sunt prezenţa depresiei în familie (un membru al familiei suferă sau a suferit de depresie), stresul, pierderea cuiva drag, bolile cronice.

      Fără a fi tratată, depresia poate aduce în viaţa unei persoane poveri dincolo de cele, mai mici sau mai mari, cotidiene: personale, profesionale, financiare etc. În cazuri extreme se întâmplă să se ajungă chiar şi la sinucidere! Prin urmare, un diagnostic corect şi pus la timp este de natură să readucă persoana aflată în suferinţă psihică pe un făgaş bun de viaţă, ea recâştigându-şi, sub supravegherea specialiştilor, pofta de viaţă, tonusul cotidian, randamentul profesional etc.

      Amploarea simptomatologiei diferă de la persoană la persoană şi/ sau în timp. Subiecţii descriu simptomele depresiei utilizând termeni precum „trist”, „neliniştit”, „gol”, „lipsit de chef” etc. O constantă a depresiei este o „tristeţe ireprimabilă”, care îi face pe subiecţi apatici şi neliniştiţi, ca atunci când ar presimţi un mare pericol. Iată cum vorbeşte despre sine M., un bărbat în vârstă de 37 de ani: „Parcă aş fi fost amorţit, parcă nu mă puteam mişca. Nu puteam face nimic, ieşeam aiurea prin oraş, ajungeam la marginea oraşului şi priveam marginea pădurii… Într-o zi, întorcându-mă, soţia m-a întrebat dacă se strică vremea şi n-am fost în stare să-i răspund. Nu văzusem nimic altceva decât pe mine, înaintând printr-un oraş pustiu. Îmi puteam privi doar tristeţea. Doar tristeţea exista şi nimic altceva”.

      Sentimentele constante, profunde de pesimism, disperare, tristeţe constituie un simptom frecvent al depresiei. Iar neliniştea asociată acestor sentimente, fără ca ei să i se poată descoperi un motiv anume, concret, este de asemenea definitorie.
Iată care ar fi principalele simptome de depresie întâlnite la bărbaţi:

1. Senzaţia unei vinovăţii nelămurite, cea de inutilitate, de neputinţă, de slăbiciune. Se conturează şi un fond de degradare a stimei de sine. Subiectul răspunde din ce în ce mai dificil unor solicitări exprese şi urgente, marcate de verbul „a trebui”. Un profesor în vârstă de 43 de ani îşi caracteriza în aceşti termeni situaţia: „…Mă simţeam inutil. Îmi spuneam că tot ce fac este fără valoare, că nu-i interesează pe alţii… Chiar m-am gândit, la un moment dat, să schimb ceva în viaţa mea, să mă mut, să plec din oraş, să divorţez. Oricum n-aş fi putut! Ştiam că nu sunt în stare nici să iau o decizie, nici s-o traduc în faptă”.

2. Pierderea interesului, lipsa de chef, a dorinţei de a face ceva (orice). Aflat în faţa unui proiect pe care trebuie să-l realizeze, subiectul eşuează încă înainte de a-l începe. Nu este interesat nici de activităţi cotidiene pe care, anterior, le realiza fără a resimţi efort; nu este interesat nici de activităţi pe care anterior le considera plăcute. Până şi urmăritul unui meci de fotbal la televizor sau o partidă de table cu vecinul ajung să fie privite drept corvezi. Un bărbat în vârstă de 31 de ani, îşi exprima astfel starea: „Nu-mi mai place să merg pe stadion, nu mai vreau să mă întâlnesc cu prietenii pe terasă… Mi-e groază când mă trezesc dimineaţa şi-mi dau seama că trebuie să merg din nou la slujbă… Nici de sex nu mai am chef. Am început să beau mai mult, singur, acasă”.

3. Lipsă de energie, oboseală cronică. Activitatea intelectuală devine mai lentă, de asemenea reacţiile şi mişcările. Lentorii care caracterizează subiectul i se asociază (augmentând-o) o oboseală profundă, persistentă.

4. Dificultăţi de concentrare, în luarea unei decizii; probleme cu memoria. Aceste simptome îi complică subiectului viaţa personală şi profesională; el are greutăţi în a lucra, în a-şi asuma şi a realiza sarcini mai complicate. Îşi desfăşoară activitatea profesională fără implicare, într-o stare de absenţă, punându-şi în pericol slujba.

5. Dificultăţi de a se trezi şi a adormi. Insomnia devine un simptom cronic, adesea însoţindu-se şi cu alte tulburări ale somnului. Subiectul se poate trezi la miezul nopţii şi se gândeşte la situaţia în care se află. Un alt subiect poate dormi până la 12 ore, pentru a se trezi rupt de oboseală.

6. Modificări de apetit. De la caz la caz, se întâlnesc pierderi de apetit (subiectul spune că „mâncarea nu – mai – are niciun gust”). Când sentimentul de nelinişte este copleşitor, subiectul nici nu se mai atinge de hrană. Prin urmare, depresivul slăbeşte vizibil. Alţi subiecţi ajung să mănânce mai mult decât de obicei. De precizat este încă că o creştere a apetitului este rar întâlnită la femei decât la bărbaţi.

7. Stare de agitaţie şi iritabilitate. La bărbaţi, depresia se poate manifesta şi prin crize de furie, prin stări de iritare accentuată şi de agitaţie. Subiectul pur şi simplu nu se poate stăpâni. Răvăşit de gândurile sumbre care îl macină, el încearcă să se elibereze de frustrări învinovăţindu-i mereu, cu vehemenţă, pe cei din jur. Iată cum se descria P., un bărbat de 44 de ani: „Eram lipsit de orizont, nu puteam face nimic, nu puteam schimba nimic. Nu eram în stare să mă gândesc ce-ar trebui să fac peste un ceas. Nu-mi plăcea nimic! Nu mă plăceam nici pe mine, nici pe alţii nu-i mai plăceam. Eram furios. Treceam de la mânie la mâhnire şi de la mâhnire la frustrare. Într-o noapte de martie, am ieşit în livadă şi am început să lovesc cu picioarele în copaci. Apoi m-am întors în casă, am luat puşca de vânătoare şi am tras câteva gloanţe în vânt…”.

8. Simptome fizice persistente. Stresul, tensiunea, oboseala se asociază adesea în cazul depresiei cu simptome fizice precum dureri de burtă, indigestie, colici dureroase, dureri de cap, dificultăţi de a respira, respiraţie dureroasă etc.

9. Gânduri de suicid. Se poate ajunge chiar la intenţii suicidale şi la încercări de suicid. Riscul este cu atât mai serios la bărbaţi fiindcă, de regulă, ei caută să renunţe la viaţă recurgând la metode mai violente, mai „sigure” decât femeile. Intenţia suicidală este o expresie a depresiei cronice şi apare ca un ipotetic remediu faţă de o situaţie considerată, în mod hotărât, fără nicio ieşire şi care, din perspectiva persoanei suferinde, devine de nesuportat.

      Bărbaţii au tendinţa de a amâna, de a evita prezentarea la specialist. Adesea cer ajutorul acestuia abia atunci când expresia depresiei a devenit severă, eventual pentru a face pe placul cuiva din familie (soţie, părinţi etc.) sau pentru că, la serviciu, scăderea de randament a devenit atât de vizibilă încât nu mai poate fi tolerată. E bine de ştiut însă că, în cele mai multe dintre cazuri, prin tratament adecvat, starea lor se poate îmbunătăţi. Primul pas este întrevederea cu medicul de familie (şi, eventual, medici specialişti), pentru ca, în urma unor examinări, să fie eliminate alte cauze care ar putea duce la astfel de simptome. Infecţiile virale, boli ale tiroidei, scăderea testosteronului pot conduce la simptome similare. O evaluare include: un istoric nuanţat al tuturor simptomelor (apariţie, durată, intensitate); folosirea de alcool şi/ sau droguri; existenţa gândurilor cu privire la moarte sau la sinucidere; existenţa unor depresivi în familie.

      Modalităţile de tratament diferă în funcţie de diagnostic, severitatea simptomatologiei şi de opţiunile subiectului (de la tratamentul medicamentos, la psihoterapii de scurtă durată). Dacă medicul îi prescrie tratament medicamentos, adesea, subiectul este tentat să renunţe mai repede de la el, ceea ce este o greşeală, fiindcă astfel de ajunge, curând, la o revenire a semnelor de depresie. De regulă, psihoterapiile scurte durează între 10 şi 20 de săptămâni. Din comoditate, se întâmplă ca unii subiecţi să prefere (sau chiar să solicite, dacă este posibil) tratament medicamentos. Familia, prietenii, colegii pot constitui un suport pentru subiect; încurajările lor sunt foarte utile. Suportul emoţional acordat unei persoane depresive implică multă înţelegere, răbdare, afecţiune, abilitatea de a-l pune în valoare, de a-l antrena în activităţi de familie, de grup, sociale.